Sunt fotograful tău de nuntă în Maramureș — vii acasă, eu mă ocup de restul.

În Maramureș, nunta ține două zile. Prima zi e pentru pregătiri și port tradițional — cămășile cusute de mână ies din lăzile de zestre, iar seara începe cu alaiul. A doua zi e nunta mare — de obicei 300–500 de invitați, cel mult 600 din câte am văzut eu, muzică live până dimineața, mese care nu se golesc niciodată.

Cămășile tradiționale pe care le văd aici pot cântări peste 20 de kilograme și pot costa între 2.000 și 4.000 de euro. Nu sunt un costum de nuntă — sunt o moștenire, cusută uneori de bunică sau de mamă, purtată cu aceeași mândrie de fiecare generație.

Oamenii de-aici se căsătoresc în comunitate, nu doar în fața familiei apropiate. Nunta e felul în care își arată mândria pentru moștenirea culturală — nu o „nuntă de film”, ci o demonstrație de apartenență. Nu vin să documentez asta ca pe un spectacol; vin să înțeleg de ce contează, și să arăt exact atât cât se întâmplă, fără regie.

O zi de nuntă în Maramureș, de dimineață până în zori.

Ziua începe devreme, cu pregătirile. Iar acasă la miri se face, practic, încă o nuntă înainte de nuntă: zeci, uneori sute de oameni, mese întinse, mai multe feluri de mâncare, muzică, dans. E o nebunie frumoasă. Socotesc că mirii nu dorm cel puțin 24 de ore în ziua aia — de la primele pregătiri până la ultimul dans.

Partea de acasă e, cred, cea mai încărcată emoțional din toată ziua. Acolo vin toate neamurile. Acolo se vede cel mai bine ce au construit oamenii ăștia, plecând ani de zile de acasă ca să se poată întoarce așa.

Am ajuns odată la Moisei duminică la șapte dimineața. Ne-au servit cu sarmale calde, fierte în noaptea aia — nu știu la ce oră s-au trezit sau dacă s-au culcat deloc, ca să aibă mâncare proaspătă pentru cei care vin. Mărturisesc că, la ora aia, eu și videograful ne-am uitat unul la altul întrebându-ne cum mâncăm sarmale la șapte dimineața. Am mâncat șapte. Asta e ospitalitatea din Maramureș, pe scurt.

Se termină când ultimii invitați nu mai fac față dansului — de multe ori spre patru-cinci dimineața. Odată era duminică spre luni, ora șapte, ora la care restul lumii pleacă la muncă, iar invitații făceau o horă imensă în jurul restaurantului, îl înconjurau complet. E o imagine care nu-mi iese din minte.

Au ales Hotel Gabriela, la Vișeu de Sus. Locuiesc la Londra, iar la nuntă au venit aproape 100 de invitați — mică pentru zonă, dar cu trei tarafuri: unul cu muzică maramureșeană, pentru localnici, unul cu muzică din Banat, pentru nași, și unul cu muzică din Moldova, pentru invitații veniți de-acolo. Fiecare grup trebuia să se simtă acasă, în seara aia.

A doua zi, la ora 9 dimineața, eram încă la masă cu mirii. Ospătarii puneau scaunele pe mese, în jurul nostru, ca să spele pe jos — aveau deja altă nuntă în aceeași zi. Mireasa era desculță, cu tălpile murdare de-atâta dans, iar verișoara ei o ținea trează. Eu o încurajam: „încă puțin, te-ai pregătit atât pentru asta”.

După nuntă, ne-am revăzut la Barcelona, pentru ședința de after-wedding. Astea sunt cadrele care rămân — nu poza de la intrarea în sală, ci dimineața aia, la 9, cu scaunele puse pe mese în jurul nostru.