Sunt fotograful tău de nuntă în Țara Oașului — vii acasă, eu mă ocup de restul.

Și-n Țara Oașului, nunta ține două zile. Prima zi e pentru pregătiri și port popular oșenesc — zadia, tulpanul, chimirul, opincile ies la lumină, iar seara începe cu alaiul pe uliță. A doua zi e nunta mare, cu petrecere care poate ajunge spre 1.000 de invitați. Se fac și nunți mai mici, desigur, dar scara asta o văd aici mai des decât oriunde altundeva unde fotografiez.

Mândria e la fel de mare și într-o parte, și în alta — în Oaș se vede pur și simplu la o altă scară, cu mai mulți invitați și mai multe perechi de nași.

Ce diferențiază nunta oșenească e danțul — jocul tradițional de-aici, cu pași și ritm proprii — și țâpuriturile, strigăturile scurte și pline de umor, aruncate peste muzică, în timp ce se dansează. Nu e folclor de scenă; e felul firesc în care se petrece o nuntă în Oaș.

Oamenii de-aici se căsătoresc în comunitate și vor să-și arate mândria pentru moștenirea culturală — nunta e o demonstrație de apartenență, nu o „nuntă de film”. Nu documentez portul și danțul ca pe un spectacol; documentez pentru că așa se sărbătorește cu adevărat aici.

Portul oșenesc, nu costum de nuntă.

Portul oșenesc nu e costum, e declarație. La ședința de la Muzeul Satului din Negrești i-am fotografiat îmbrăcați în port, și se vedea din felul în care stăteau: nu se costumaseră pentru poze, se îmbrăcaseră în ceea ce sunt. Sunt puține locuri în România unde mai vezi asta astăzi cu atâta naturalețe.

Aici oamenii pun preț pe detaliu — rochie, buchet, aranjamente, fiecare lucru la locul lui. Se vede că vor o nuntă mare, și nu e nimic de ascuns în asta: se duc și muncesc ani de zile departe de casă, iar nunta e ziua în care se întorc și arată comunității cine sunt și de unde vin. E o formă de mândrie pe care am ajuns s-o admir.

Portul oșenesc e, dintre cele două, cel mai spectaculos: mai colorat, mai extravagant, mai impunător. Se vede de la distanță că nu e un compromis cu tradiția, ci o afirmare a ei.

Prima nuntă la care am fost în Oaș a fost la Târșolț. Știam că se fac nunți mari, dar nu eram pregătit pentru ce am găsit acolo.

Eram acasă la mireasă — una dintre cele șapte surori, cu un singur frate. Curtea și casa erau pline: undeva între o sută și două sute de oameni, veniți să mănânce, să stea, să se bucure. Mâncare gătită de familie, nimic sofisticat, nimic pus în scenă. Aici asta nu e „primire” — e felul lor de a spune că ești de-al lor, iar familia care primește nu ține socoteala. Era, practic, o nuntă înainte de nuntă.

Apoi au început să danseze. Prietenii mirilor, în casă, dansul lor cu bătut din picior. Când s-au adunat câteva zeci de perechi și au început să bată toți în același ritm, podeaua vibra sub noi și am avut senzația clară că se dărâmă casa. Mi s-a făcut pielea de găină. Mi se face și acum, când mă gândesc.

Aproape toți oamenii ăia trăiesc în străinătate, cei mai mulți în Franța. Muncesc acolo ani de zile și vin acasă exact pentru zilele astea. Vin să le facă bine, nu repede.

Am o fotografie de la trei-patru dimineața: mireasa, descălțată după o zi și o noapte întreagă pe tocuri, epuizată, iar un văr de-al ei o ținea de umeri ca să n-adoarmă. În jurul ei, invitații dansau mai departe. Nu-i grăbea nimeni pe ei și nu se grăbea nimeni acasă.

După nuntă, mirii au venit la Cluj pentru ședința de după nuntă, la Laguna Albastră. De acolo a rămas legătura — și cu ei, și cu nașii. Anul următor am fotografiat nunta nașilor, la Negrești-Oaș: în jur de o mie două sute de invitați, cununia în vechea biserică de lemn, opt perechi de nași. Mirii au mai făcut o ședință, la Muzeul Satului din Negrești, îmbrăcați în port oșenesc.

Ei locuiau atunci în Franța; între timp s-au mutat în Danemarca. Am vorbit cu ei dintr-o țară în alta, i-am ajutat cu organizarea de la distanță, și tot așa au rămas lucrurile de atunci.